Articol publicat in: Cultura


Patricia Lidia în dialog cu scriitorul Bogdan Munteanu

  • Bogdane, locuieşti în oraşul brazdat de apele Begăi, „Mica Vienă” a românilor, deşi eşti un „imigrant”, ca şi majoritatea dintre noi, „bănăţenii”. S-o luăm deci cu începutul: unde ai copilărit ?

Tot într-un oraş brăzdat de un râu. Aradul a fost cadrul în care am copilărit, iar curtea bunicilor a însemnat o oază de pace şi siguranţă a primilor ani ai copilăriei. Mă reîntorc din vreme-n vreme în această oază pe care o pomenesc deseori în scrierile mele.

 

  • Îţi mai aduci aminte unde şi cine ţi-a pus în mână prima dată creionul?

Îmi aduc bine aminte, la puţin timp după ce am împlinit 5 ani, şedeam în fiecare seară la masa din bucătărie, iar bunica, rabdătoare, îmi spunea întruna: „Nu e greu, nepoate”. Cel mai mult m-am luptat cu litera G.

 

  • Ce amintiri sunt legate de anii din şcoala primară ? … din liceu ? şi de ce nu şi din studenţie ?

Mă reîntorc uneori în trecut, căutând explicaţii ale comportamentului meu actual. În primii ani de şcoală am căutat elemente care să-mi înlăture timiditatea. Validarea am obţinut-o cu adevărat abia în anii de liceu, când am avut un neaşteptat succes ca şi jucător de baschet. Facultatea a reprezentat o perioadă aparte în care am citit foarte mult, şi mi-am consolidat valorile dibuite înainte, ca să spun aşa. Şi pentru că sunt perioade când amintirile, bune şi rele, mă invadează, am hotărât să le pun cap la cap într-un volum. Un proiect pe care l-am început deja şi pe care trag nădejde că-l voi finaliza anul acesta.

 

  • Prin mâna cui au trecut primele tale creaţii?

Dacă e să vorbim de cititori, cei foarte apropiaţi mie au fost cei dintâi care mi-au împărtăşit gândurile lor în ceea ce priveşte scrierile mele. Dacă e să vorbim de o persoană din lumea literară, care mi-a dat avânt, atât prin încurajări, cât şi prin critici obiective, l-aş aminti pe dl. Alexandru Jurcan, scriitor, om de teatru şi profesor de limba franceză din Huedin . Aşadar, Sandu e cel mi-a deschis orizonturile. Cum l-am cunoscut, asta e o poveste ce merită un dialog separat.

 

  • Te rog să-mi spui mie şi cititorilor noştri, când şi în ce împrejurări ai debutat?

Întotdeauna când sunt întrebat de debut mi-e destul de dificil să răspund. Prima carte pe care am scris-o a fost „Pur şi Simplu ”, în 2008. Am conceput-o ca pe un dar pentru cei dragi, prin urmare am tipărit un număr limitat de exemplare. Debutul oficial s-a întâmplat doi ani mai târziu, la editura Limes din Cluj-Napoca, cu volumul „Vals pe fire de păianjen”.

 

  • Care au fost apoi revistele care ţi-au publicat versurile?

Nu am scris foarte multă poezie, căci consider că proza pe care o scriu mă caracterizează mai bine. Versuri am publicat doar la revista „Tribuna” din Cluj-Napoca.

 

  • Ce te-a determinat să te apleci asupra poeziei? Dar a prozei? A fost greu, a fost uşor când ai luat acestă decizie?

Poate e bine de menţionat că am început târziu activitatea literară, pe la 27 de ani, în urma unor emoţii copleşitoare prin intensitatea lor. La început am scris atât poezie cât şi proză, fără noimă aş spune, decât din curiozitate. Dacă te referi la decizia de a scrie mai mult proză decât poezie… cred că proza e cadrul ce-mi permite să mă desfăşor mai bine, acolo mă simt mai în largul meu, acolo am surprizele cele mai mari în timp ce scriu. Nu-i mai puţin adevărat că anumite poezii pe care le-am scris – aş menţiona aici „Acum te pot privi fără teamă, „Despuiere”, „Acolo, sus”, ori „Oratorul” – mi-au adus la rându-le nebănuite trăiri.

 

  • Spune-ne câteva cuvinte despre ceea ce te-a determinat să scrii volumul „Vals pe fire de păianjen”.

Nu mi-am făcut un plan anume. După apariţia volumului „Pur şi simplu”, totalmente centrat pe trăirile mele, eliberator aş spune, am început să-mi ridic ochii din foaia de hârtie, luând notă despre ceea ce se petrece în jurul meu. „Vals pe fire de păianjen” e un volum în care am încercat să despoi viaţa cotidiană. Mulţi spun că în cotidian totul e sec, repetitiv. Există însă şi elemente surprinzătoare, imprevizibile, însă cutumele, şabloanele în care trăim ne împiedică uneori să le vedem. Cotidianul, aşa limitat cum e el, are multe de oferit…

 

  • Dar de ce tocmai acest titlu?

Ca şi scriitoare, ştii că întrebările legate de titlu nu sunt dintre cele mai uşoare. Titlul e inspirat dintr-un vers din acest volum: „Valsez neîncetat pe fire de păianjen”. Mi-a plăcut, şi-apoi, simţind că se potriveşte destul de bine cu conţinutul, a câştigat lupta cu „Orb pe scări”, „Dincolo de ziduri” sau „Despuiere”, alte titluri la care mă gândisem. Pe mine unul, „Vals pe fire de păianjen” mă duce pe de o parte cu gândul la întreţinerea acelor elemente ce ne asigură echilibrul mult râvnit, la fragilitatea lor (căci totul poate fi distrus neaşteptat, dintr-o neatenţie spre exemplu), iar pe de altă parte la balansul neîncetat între „carpe diem” şi constângeri, legi sociale nescrise.

 

  • Acest volum se remarcă prin „îndrăzneala” de a asocia proza cu poezia. Cum de ai luat o asemenea decizie? Nu ţi-a fost teamă de posibilele critici?

Trăim înconjuraţi de temeri, nu-i aşa? La ce bun să mai adaug una, când cred că proza din acest volum n-ar putea exista decât completată de poezie? Poezia aduce după sine o formă concentrată, conclude ceea ce am încercat să exprim în proză.

 

  • Prin ce anume crezi că se caracterizează acest volum? Ce îl diferenţiază şi îl departajează de altele?

Nu de puţine ori ne este expusă o singură faţă a vieţii cotidiene, prin urmare o anumită gamă de sentimente sunt atinse şi alimentate (spre exemplu, televiziunea zgândăreşte teama învârtindu-se îngrozitor de mult în jurul funestului). Cotidianul este uneori istovitor, alteori simpatic, alteori ridicol şi nu de puţine ori imprevizibil. Ceea ce am încercat în acest volum e să expun cât mai multe feţe ale vieţii de zi cu zi, să trezesc cât mai multe reacţii. Cititorul ar putea râde sănătos la aventura căutării unui obiect în poşetă, la o nuntă tradiţională, la o surpriză oferită profesorului cu prestanţă de un student în aparenţă dezinteresat ori la insistenţele unei vecine bine înfiptă într-un sistem piramidal. Pe de altă parte, povestioare despre rolurile pe care le jucăm, despre indiferenţa de care dăm dovadă faţă de semeni şi mai mult, faţă de apropiaţi, despre iminenţa sfârşitului, pot aduce zâmbete amare. Iar referirea trecutului, visele, dorinţele, împlinite ori ba, pot trezi altfel de emoţii şi de ce nu, pot pune pe gânduri…

 

  • Care este pasajul care te reprezintă cel mai mult din acest volum?

Să scrii despre viţelul ce se uită la poarta noului ca să scăpaţi împreună de constipaţie.

 

  • Înainte de acest volum ai publicat „Pur şi Simplu”, însă a trecut nemediatizat. Descrie-ne în câteva cuvinte acest volum: de ce acest titlu, ce cuprinde, ce condiţii au dus la apariţia lui…

„Pur şi simplu” are două semnificaţii care se potrivesc ca o mănuşă acestui volum. Iată-mă, pur şi simplu mi-a venit să scriu. Uite-aşa! Primeşte un cadou, ceva Pur şi Simplu. Oarecum am referit acest volum deja în dialogul nostru, nu-i aşa? E un volum despre ceea ce simţeam în momentele acelea intense, un sumar al valorilor regăsite şi al viselor mele, să spun aşa. Iniţial nu mă gândisem să public scrierile, însă am făcut-o din dorinţa de a mă confesa celor la care ţin, într-o altfel de formă. Cert e că acest volum a fost o surpriză şi pentru mine. Înainte de acele momente copleşitoare despre care îţi spuneam, nici măcar nu-mi trecuse prin gând că pot să scriu. Şi uite-aşa, îmi trece şi-acum prin gând că înaintând cu frâna de mână trasă putem trece prin timp fără să ne dăm seama de ce suntem în stare, ce ne caracterizează… În cazul meu au trecut nu mai puţin de 27 de ani până s-a defectat frâna de mână, ca să zic aşa.

 

  • Următorul tău volum este un jurnal de călătorie. Ce te-a determinat să îl scrii? Cum ai descrie, foarte pe scurt, această experienţă inedit ă? A fost vreun episod care te-a impresionat în mod special?

Următorul volum de după „Vals pe fire de păianjen” este într-adevăr rezultatul unei călătorii solitare de patru luni prin Europa. Manuscrisul e finalizat – cel mai probabil se va numi „Rătăciri”. Alexandru Jurcan, pe care-l menţionam şi mai sus, îmi spunea deseori: „Dragul meu, un scriitor are nevoie de mişcare”. Aşa e, Sandule, negreşit! Pe scurt, 8 ore de imaginaţie în plus, cât şi schimbările de cadru – am vizitat 11 ţări – mi-au adus un apetit pentru scris cu care nu eram familiar. Ce m-a impresionat? N-aş putea, crede-mă să exprim pe scurt – totul se va regăsi cu certitudine în carte. Totuşi, ce m-a emoţionat cel mai mult a fost înţelegerea şi susţinerea din partea celor care mă iubesc. Oarecum fără noimă, dar se întâmplă de prea multe ori în societate, ca cei de care depinzi afectiv să-ţi pună piedici…

 

  • Te-ai născut în plină eră comunistă, îţi mai aduci aminte ceva din literatura acelor vremuri? Ai putea să-mi faci o comparaţie între ceea ce s-a scris atunci şi ceea ce se scrie acum?

Cred că imaginaţia omului nu poate fi îngrădită cu-adevărat.

Pe atunci, ingeniozitatea de a păcăli cenzura, fanteziile şi subtilităţile strecurate în literatura acelor vremuri erau şi sunt în continuare profund apreciate. Dacă în vremea aceea literatura de bună calitate pierdea de multe ori în faţa cenzurii, acum cred că de prea multe ori publicitatea, ieşitul în prim-plan fac regulile. Diferenţa majoră nu apare neapărat din perspectiva scriitorilor – la urma urmei şi atunci, şi acum, şi în oricare altă epocă, pe fondul unui cadru diferit, s-a scris bine – ci mai degrabă din perspectiva audienţei. În vremea comunismului literatura reprezenta unul din puţinele mijloace de delectare. Acum însă, există o multitudine de astfel de mijloace. Regretul vine din faptul că literatura pierde teren în faţa elementului superficial…

 

  • Care dintre scriitorii noştri au avut influenţă asupra creaţiei tale?

Influenţe, nu ştiu să spun. Îmi place enorm Marin. Preda şi Sorescu. Îmi aduc aminte cum uitam să cobor din tramvai pierdut în drama lui Victor Petrini, trezindu-mă la capăt de linie, dojenit de vatman: „Tu de ce nu cobori, mă?”

  • Cine te sprijină în mediatizarea scrierilor tale?

În Timişoara, dl. Daniel Vighi şi dl. Viorel Marineasa, la Cluj-Napoca dl. Mircea Petean şi dl. Alexandru Jurcan. Şi de ce nu, cea cu care dialoghez acum.

 

  • Cum te raportezi la lumea cenaclului şi la critica (constructivă) pe care o primeşti de la nume sonore ale vremii, precum Daniel Vighi şi Viorel Marineasa?

Cu siguranţă, încurajările şi criticile constructive pe care le  primesc de la scriitorii menţionaţi de tine reprezintă mult pentru mine. Societatea Ariergarda, la ale cărei proiecte de promovare a literaturii şi artei în general particip de ceva vreme e un cadru favorabil – îmi permite să fac parte activă din viaţa artistică timişeană şi deopotrivă să cunosc alţi colegi de breaslă, mulţi dintre ei tineri.

 

  • Acum mai ai timp de citit ? Ce îţi place să citeşti ? Are  Bogdan Munteanu timp liber? Şi dacă da, ce îi place să facă în timpul liber?

Citesc. E-adevărat, nu exagerat, însă aproape în fiecare seară, fie şi pentru 15-20 de minute, chiar şi printre picoteli, mă delectez cu câteva pagini. Îmi place mult literatura germană, iar când găsesc un scriitor care mă prinde, îi citesc toată opera. Aşa s-a întâmplat spre exemplu cu Hesse, Maugham, Kundera, Preda. Vorbind despre timpul meu liber la modul general, pe lângă faptul că scriu, merg la filarmonică, joc tenis, organizez şi particip la seri de lectură literară şi nu în ultimul rând îmi place să trândăvesc… Dolce far niente, cum ar zice italianul.

 

  • La ce lucrezi acum ? …  pe când un nou volum? Spune-ne în câteva cuvinte despre volumul viitor…

Am vorbit despre volumul „Rătăciri”. Va apărea în cel mult o lună, acum lucrez la micile detalii, la finalizare. Am început în iarnă un nou proiect, în care îmi doresc să cuprind toate întâmplările semnificative din vremea copilăriei şi adolescenţei, cele care m-au marcat şi şi-au pus amprenta asupra felului meu de a fi. Mă reîntorc astfel la mine, însă nu e uşor, ştii, trăiesc uneori aceeaşi senzaţie ca şi când visez că sunt dezbrăcat pe stradă, în văzul tuturor… M-am mai gândit şi la alte proiecte, însă e prematur să vorbesc acum despre ele, simt că se pierde ceva dacă aş face-o…

  • Se poate la ora actuală vorbi despre o nouă generaţie de poeţi ?

N-aş putea să-ţi răspund. Nu citesc foarte multă poezie, iar când o fac mă reîntorc mai mult în trecut, reînviindu-i pe Nichita, pe Sorescu, pe Arghezi, poeţi de căpătâi… Am cunoscut însă personal poeţi de valoare pe care i-am citit din curiozitate.

 

  • Tot mai mulţi tineri cochetează cu literatura în spaţiul virtual. Cum relaţionezi cu acesta?

Te referi la blog-uri, nu-i aşa? Cele 8 ore petrecute la serviciu în faţa calculatorului îmi sunt suficiente. Nu citesc decât blog-urile prietenilor apropiaţi. În general sunt adeptul condeiului şi al hârtiei şi am refuzat mult timp să scriu în spaţiul virtual. E-adevărat, acum am un blog, însă îl alimentez mai degrabă rar.

 

  • Suferă Bogdan Munteanu de complexul provincialismului ?

Nu mi-am pus niciodată această întrebare. Nu am resimţit niciodată complexul despre care mă întrebi.

 

  • Ce întrebare ţi-ai fi dorit-o să ţi-o pun şi nu ţi-am pus-o ?

Mi-ai pus un set complex de întrebări. Totuşi, aceasta e una dintre cele mai interesante. Nu m-ai întrebat direct cum am început să scriu şi ce-am simţit atunci, dar oarecum ţi-am dezvăluit răspunsul. A fost un moment unic, acela în care am simţit din toate colţurile firii că sunt nimic altceva decât un condei. Că se mai usucă cerneala în el, asta e o altă poveste…

 

Patricia Lidia