Convoi mortuar -
floarea de nu-mă-uita
călcată-n picioare

Valeria Tamaş

Cei plecaţi dintre noi sunt, în dese rânduri, mult prea repede daţi uitării. În poemul Valeriei Tamaş, această stare de fapt începe să se contureze  chiar înainte de a depune  sicriul defunctului în locul de « veşnică odihnă ». Poate că a fost o personalitate importantă, astfel încât multă lume a ţinut să-l conducă pe ultimul drum sau moartea  respectivului a fost una fulgerătoare, stârnind, astfel, un mare interes din partea comunităţii. Dar, cum se întâmplă de multe ori în situaţii similare, care reclamă participarea unui număr mare de persoane (a se vedea ceremoniile religioase din spaţiul autohton, prilejuite de diferite sfinţiri, înscăunări sau hramuri), «credincioşii«  se îmbulzesc, se îmbrâncesc, îşi împart vorbe grele, lăsând la o parte elementarele norme de bun-simţ, doar-doar vor ajunge mai repede în faţa icoanei făcătoare de minuni sau îşi vor umple primii sticla cu aghiasmă. Se uită foarte repede scopul pentru care s-au adunat acolo, astfel încât, obervaţia autoarei – floarea de nu-mă-uita / călcată-n picioare – este cât se poate de veridică. Din păcate.

Stea căzătoare -
bolnavul îşi priveşte
linia vieţii

Cezar F. Ciobîcă

Asocierea căderii unui meteor cu dispariţia din plan fizic a unei persoane este o credinţă prezentă în mentalul colectiv. Privită de la fereastra unui salon de spital sau chiar a odăii, steaua căzătoare dă fiori suferindului, care, pentru a se convinge că nu are nicio legătură cu propriul său destin, deschide înfrigurat palma, şi îşi priveşte linia vieţii. La ce concluzie a ajuns nu vom afla, însă, niciodată. Putem, doar, spera că între căderea meteoritului şi plecarea din această lume a bolnavului nu există nicio corespondenţă.

Cornel C. Costea , 31 august 2011