cad ghinde –

melcii pe vîrful

tălpilor

 

        Căderea este una din trăsăturile definitorii ale toamnei: cad frunzele, cad ploile, cad poamele, cad coroanele, cad brumele… Dealtfel, englezii o recunosc făţiş din moment ce numesc toamna fall. Tocmai această cădere unanimă, această destabilizare generală este cea care dă tonul inconfundabil al toamnei: este de fapt un final, o cădere de cortină după spectacolul exuberant, de-acum însă expirat, al verii.

 

Căderea se pretează de minune pentru a fi un kigo de toamnă. Cea a castanelor sau a ghindelor este mai flagrantă pentru că este mai sonoră, mai percutantă, mai frapantă. Şi dacă sintagma care o spune nu este doar una banală ci una care cochetează cu o expresie intrată de mult în uz, atunci forţa ei simbolică sporeşte. Cad ghinde aminteşte oricui de un indicator de avertizare rutieră, cad pietre, şi se contaminează de sensul lui de prevenire a unui pericol.

 

Dar, faţă de vasta, hiperbolica, poetica şi triumfala punere în scenă cu care toamna îşi face intrarea în rapsodiile lui Topîrceanu:

 

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,

Aşternând pământului

Haina ei cu trenă lungă

De culoarea vântului,

 

S-a ivit pe culme Toamna,

Zâna melopeelor,

Spaima florilor şi Doamna

Cucurbitaceelor…

 

Lung îşi flutură spre vale,

Ca-ntr-un nimb de glorie,

Peste şolduri triumfale

Haina iluzorie.

 

căderea ghindelor pare o culme a minoratului prozaic. Şi totuşi, pentru anumite timpane dedate frugalităţii, anunţul ei discret este cu mult mai frisonant. Chiar dacă nu-şi face intrarea cu atîta pompă şi emfază, toamna poate fi simţită ca o teribilă ameninţare.

 

E greu de spus ce poţi face dacă eşti avertizat de faptul că au loc căderi, mai ales dacă ele sînt intermitente şi imprevizibile. Oricît de atent ai fi, nu ştii cînd şi în ce loc se pot prăvăli meteorii. Singurul lucru cert este emoţia în faţa unei primejdii atît de capricioase. Şi atitudinea de teamă sublimată în grija de a nu provoca chiar tu avalanşa: mersul tiptil, pe vîrfuri.

 

E de înţeles deci că pînă şi melcii, campionii mişcării silenţioase, îşi iau măsuri de precauţie şi merg cu grijă doar pe vîrful şenilelor. E singurul lor gest de surprindere, pentru că oricum nu-şi pot exprima sonor neliniştea. Iar cei ce, reduşi într-un fel la tăcere, simt iminenţa căderii cortinei, tresar la fiecare pocnet de ghindă.

 

Corneliu Traian Atanasiu